Amintiri din Orașul Stalin. Din nou în casa părintească, după mai bine de jumătate de veac

Noemi Ruth s-a născut în luna aprilie a anului 1952, în orașul Stalin, cum s-a numit Brașovul în deceniul 6 al anilor '90. A locuit într-o casă pe strada Sfântul Ioan.

De acolo a plecat în anul 1961 din cauza faptului că viața devenise imposibilă, după cum ne spune chiar ea, deși părinții ei au făcut tot ce au putut pentru a-i feri, pe ea și pe fratele ei, de realitățile cruntului deceniu sovietic din Brașov.

Acum, la 71 de ani, în vizita în Brașov s-a cazat în casa părintească și simte cum s-a reîntors în timp.

”Am avut o copilărie minunată, pentru că am avut părinți, vecini și rude minunate și eram copii inocenți, dar nu știam ce se întâmpla în jurul nostru, iar viața devenise imposibilă pentru noi, evreii, să stăm aici. Tatăl meu și-a pierdut slujba de mai multe ori, de fiecare dată când cerea să plecăm în Israel era dat afară de la serviciu. Și viața devenise imposibilă. Mama se întorsese de la Auschwitz. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicii, care au fost uciși, tatăl meu a luat parte la Marșul Morții, în Ucraina. Ei nu au vrut să vorbească despre astea. Voiau ca noi să creștem inocenți și fericiți”, ne-a mărturist aceasta.

La început, dețineau întregul etaj al casei. Însă, treptat, camerele le-au fost luate și în ele au fost aduse să locuiască alte familii.

Ei au mai rămas cu o cămăruță, cu baie și bucătărie, și femeia își amintește și acum unde erau pătuțurile în care au dormit ea și fratele ei, unde dormeau părinții ei, unde era mașina de cusut a mamei, cu care reușeau să supraviețuiască. Totul într-o singură cameră.

Chiar și în acea atmosferă, Noemi își amintește cu drag de copilărie, deși ne povestește și cum, într-o zi, profesoara cu care lua lecții de pian dispăruse sau cum încercase să intre în școala de balet, dar fusese respinsă, pe motiv că ar fi fost prea slabă.

Întipărit în memorie rămâne, însă, episodul cravatei de pionier, pe care o primeau cei mai buni elevi din clasă. Chiar exersase de nenumărate ori, până a învățat să lege corect cravata.

”Primii 10 elevi din clasă, ei erau cei care primeau cravata. Eu nu eram printre ei. Eram foarte tristă. După câteva luni, un al doilea grup o primea. Erau alți 10 copii. Și atunci am simțit că nu e drept. Am ajuns acasă și eram atât de tristă și plângeam și-i spuneam tatălui meu că vreau cravata roșie. El îmi spunea că nu pot să o primesc, iar eu spuneam că o vreau, că o merit. El îmi spunea că nu pot să o primesc pentru că plecăm în curând din România și va trebui să o înapoiez, de aceea nu pot să mi-o dea”, își amintește Noemi.

A simțit acest lucru ca pe o profundă nedreptate și acest lucru a determinat-o ca, peste ani, să devină activă în politică și să lupte împotriva unor asemenea nedreptăți.

Plimbându-se pe palier, ne povestește și de atelierul vecinului pictor, care primea comenzi din partea puterii de a ilustra viața fericită din România sovietizată: țărani fericiți, belșug pentru oamenii muncii, chipuri fericite. Toate acestea erau afișate la marile sărbători naționale, 1 Mai și 23 august.

În 1961 au reușit să plece în Palestina, unde în primii ani le-a fost extrem de greu, ne mărturisește. Apoi lucrurile s-au așezat. Mult mai târziu și-a cunoscut soțul, un suedez, iar de atunci, viața ei s-a desfășurat în Suedia. Brașovul nu l-a uitat. Brașov rămâne pentru ea, chiar dacă a trăit realitatea orașului Stalin.

A revenit pentru prima dată în 2004 și s-a bucurat de aerul de libertate pe care îl respira orașul natal. Deși, atunci, ca și acum, își amintește de statuia "tătucului popoarelor" ce veghea muncitorii brașoveni dintr-un capăt al parcului Nicolae Titulescu.

”Îmi amintesc propaganda rusească din școală. Totul era în roșu și alb, în fiecare clasă erau tablouri ale lui Lenin și Stalin, unul lângă celălalt, iar la școală învățam despre eroii sovietici. Știți, locului acesta îi spunea Piața Eroilor Sovietici. Strada pe care suntem acum se numea Maiakovski. Cine a ales așa? Ea a fost întotdeauna Sfântul Ioan. De statuia lui Stalin îmi amintesc. Era un colos de ciment, stătea acolo. În '61, când am plecat, îmi amintesc clar, statuia era acolo”, ne-a povestit Noemi.

Alături de ea, în casa părintească au venit, pentru prima dată, și copiii ei, alături de nepoțel. Acum a fost o vizită scurtă, dar Noemi Ruth spune că se va întoarce în Brașov.