Scriitoarea Ioana Pârvulescu, alături de tinerii brașoveni, la "Șaguna Fest"

De numele Ioanei Pârvulescu se leagă prea multe detalii pentru a le expune integral într-o introducere. Ar fi, pe de altă parte, o greșeală să îi prezinți cariera în manieră fugitivă. Celui care trebuie, deci, să o caracterizeze, îi revine complicata atribuție de a esențializa o poveste plină de multe realizări notabile, de lecții de viață și, nu în ultimul rând, de sfaturi absolut necesare unui om care își dorește să trăiască și pentru semenii săi, nu doar pentru sine. Numele "Ioana Pârvulescu" vă este poate cunoscut din librării, unde romanele ei sunt de nelipsit. Este scriitoare, eseist, critic literar, profesor universitar, brașoveancă și șagunistă, o pasionată a veacurilor - a timpului, dar mai ales a minunatei La Belle Epoque, despre care în repetate rânduri a scris. Întâlnirea cu dumneaei, în sala festivă a Colegiului Național "Andrei Șaguna" la evenimentul cultural "Șaguna Fest"; căldura cu care a primit întrebările și cu care am fost tratat de-a lungul discuției noastre, nu au putut decât să îmi lase, la fel ca oricui ar fi fost în locul meu, un frumos sentiment de admirație pentru un om care reușește să folosească empatia, căldura, energia într-o exprimare plastică și deosebit de luminoasă. Vă invit în continuare să urmărim interviul cu Ioana Pârvulescu:

- M-am bucurat să văd că ați fost foarte deschisă în fața noastră și voiam să vă întreb: cum ați resimțit publicul astăzi și dacă ați resimțit publicul ca și când ați fi recitit o carte din viața dumneavoastră?

- Da, foarte frumoasă întrebare. Cum să fiu altfel decât deschisă ca o carte? Un scriitor trebuie să fie o carte deschisă, iar publicul mi-a făcut o impresie excelentă, un public inteligent, un public care a pus întrebări frumoase, care a reacționat foarte bine, a vibrat și care a confirmat că Șaguna rămâne un liceu de elită. De altfel nu numai ce s-a întâmplat când am vorbit sălii, ci și ceea ce s-a întâmplat ulterior, ce mi-au spus oamenii când au venit să îmi ceară autografe a confirmat această impresie că la Șaguna sunt așii - îmi place emblema pe care o au șaguniștii, "AS", deci ași.

- Ați vorbit de cărțile care au făcut literatura sau cărțile de căpătâi. Care au fost cărțile care au făcut-o pe Ioana Pârvulescu? Sau cel puțin pe scriitoarea Ioana Pârvulescu?

- Păi cărțile pe care le-am scris eu - ca să glumesc, dar toate bibliotecile din casele prin care am locuit și am locuit în destule case și la Brașov și la București. În locuințele mele studențești cărțile căptușeau pereții și stăteau în teancuri pentru că nu aveam bibliotecă acolo, deci se mai și dărâmau uneori, iar când trebuia să iau o carte din josul teancului era o tragedie, deci practic bibliotecile pline de cărți foarte diverse din casele în care am locuit. Și acum am problema cu pusul cărților pentru că nu mai am loc de ele - până și pe balcon le am, bineînțeles și în bucătărie și peste tot.

- Știind că aveți o experiență de critic literar, voiam să vă întreb: care considerați că sunt axele operei dumneavoastră; care sunt temele preferate?

- În principiu un scriitor nu ar trebui să vorbească despre sine și oricum "opera" sună puțin intimidant pentru mine, dar cred că totuși un scriitor se poate și detașa de sine, o să încerc și eu să păstrez această distanță și pot să constat un lucru evident, că Timpul m-a preocupat în tot ce am scris, deci este personajul meu principal. Mă preocupă în continuare și intenționez să mai scriu romane care se joacă cu timpul; de asemenea casele și orașele - casa copilăriei în "Inocenții", apoi Bucureștiul în "Viața începe vineri, viitorul începe luni" și Brașovul din nou în "Inocenții", iar în "Prevestirea", un timp foarte îndepărtat - vremea profeților, dar vremea profeților e mai actuală decât ne imaginăm, pentru că avem tot felul de profeți contemporani care nici măcar nu au farmecul lui Iona.

- Dacă tot ați vorbit despre profeți și despre momentul prezent, ați putea să vă puneți în locul unui profet și să încadrați curentul estetic în care ne aflăm acum sau curentul estetic care va urma? Mai are cumva curentul estetic o viață? Mai există curente estetice în lumea în care trăim?

- Cu siguranță, dar problema e că nu ai cum să le vezi decât după zeci de ani de când ele au încetat. Noi nu putem spune când începe un curent literar, doar dacă el coincide cu o catastrofă istorică, cu un mare eveniment istoric și nu putem spune nici când se termină. Că să știu care este curentul estetic actual va trebui să mai trăiesc încă 30 de ani, ceea ce nu e chiar de la sine înțeles, iar cel despre care s-a vorbit la sfârșitul secolului XX, la sfârșitul secolului trecut, a fost post-modernismul,dar s-a dovedit că fiecare se detașează de post-modernism, adică încearcă să se încadreze și în alte curente, deci e nevoie de timp pentru asta.

- Și o ultimă întrebare, puțin mai specială, dacă se poate spune așa. Ați vorbit despre La Belle Epoque, credeți că vom putea reveni la "năravurile" , la principiile care au determinat o așa epocă înfloritoare, totuși destul de criticată? Și cel puțin în ceea ce privește România, pentru că Bucureștiul din La Belle Epoque este cunoscut ca "Micul Paris".

- Eu mă străduiesc din greu, pentru că predau La Belle Epoque și mă gândesc mereu că poate se face un număr critic de oameni care să admire epoca și să-i recunoască valorile. În general se vorbește despre epoci din perspective ideologice și prin idei primite de-a gata, nu din perspectiva vieții cotidiene care verifică în fond valabilitatea, binele sau răul dintr-o epocă. Acest lucru se află în scrisorile oamenilor, în jurnale, chiar în ziare și, să zicem, chiar în romane, în literatură, dar nu, prima sursă nu este literatura, ci sunt documentele personale, or eu am citit mii, probabil, de lucruri de acest fel și toate mi-au confirmat același lucru. De fapt există o mulțime de oameni îndrăgostiți de La Belle Epoque, dar nu întotdeauna din motive întemeiate, unii pur și simplu se uită la modă sau la bijuterii, și alea sunt frumoase, dar nu asta e problema, ci, ce spuneam, altruismul oamenilor, generozitatea lor. Oamenii nu își dau seama de un lucru foarte simplu: egoismul te face nefericit, dar e chiar la mintea cocoșului, pentru că în momentul în care ești preocupat de tine, orice te lovește, orice, de la aspectul personal până la orice vorbă te face să suferi. În momentul în care ești preocupat de ceilalți și îi poți ajuta, orice victorie în zona asta te face fericit. Deci e de fapt un lucru relativ elementar pe care ei cumva îl știau, nu îmi dau seama cum, dar probabil prin puterea exemplului, pentru că schimbau lumea, se schimbase și tehnologic totul și în fiecare zi era câte o minune, în fiecare zi trăiau o minune tehnică care le schimba complet orizontul și atunci aveau încredere și unii în alții și voia fiecare să facă o asemenea minune pentru semenii lor. Dacă azi avem sau nu o asemenea posibilitate, să sperăm că, după ce ne trăim egoismul până la capăt, o să reușim, dar în niciun caz nu o vom putea face cu selfie-uri, deși îmi fac și eu selfie-uri, că n-am ce să fac, sunt om al vremii mele, deci trăiesc cu secolul meu, dar pe de altă parte îi admir pe cei de atunci. Eu sper, încă odată, ca lucrul să se întâmple. Nu poți ști niciodată, istoria omenirii e imprevizibilă.